Din seria ”dacă nu mă duc eu la munte, vine muntele la mine”.

Așa și cu pescuitul. A venit el la noi. O să vă întrebați cum vine asta. Păi vine, mai ales când vine timpul să scapi de un acvariu de 500 de litri. L-am vândut. I-am spus clientului să ne anunțe cu o zi înainte când vine să-l ia pentru că nu e așa ușor de golit, împachetat ustensile, prins pești, etc.

N-are sens să mai spun că ăla n-a înțeles nimic și ne-am trezit cu telefon la ora 14.00 că vine la 6 jumate. Zic: nu e cam de dimineață? El: nu, 6 jumate în seara asta!

Și s-a terminat cu armonia din familie. Îmi era milă de bărbatu-mio că el trebuia să facă singur toată treaba, eu nu pot și n-am voie să mă mai mișc.

După ce a cărat zeci de găleți de apă (are 47 în total) și a rămas apă puțină, s-a apucat să prindă peștii.

Între timp, eu mă mutasem pe canapea lângă el și mă hlizeam în așteptarea marelui spectacol: cum îi prinde. I-a prins repede pe ăia mai mici. Nebunia a început cu ăia mai mari (cât palma). I-a alergat, la început. De ce faci, mă, așa? Să-i obosesc :). Pe dracu, când încerca să-i prindă vedea că nu sunt deloc obosiți.

Nu vrei, mă, să iei undița? zic. Uimitor e că a stat un pic pe gânduri. După vreo 30 de minute de stat agățat deasupra acvariul, îl aud: știu ce fac, îi las fără apă. I-a lăsat, nu mai zic că ăia s-au zvârcolit în draci de sărea și puțina apă ca arteziana.

A reușit să-i prindă. Avem o găleată plină cu pește. I-am zis:

- Vezi, mă? Toată vara ai cheltuit o căruță de bani să te duci mereu la pește și n-ai prins nimic. Cea mai mare captură tot acasă ai prins-o…