Cică în viață e bine să le încerci pe toate. Eu sunt mai de la țară, țărancă de-a binelea, și când vine vorba de mâncare, chiar dacă nu prea am tupeu sa gust orice, îmi calc pe cățeaua de inimă și o fac. Până acum n-am regretat nimic…

Bărbatu-mio, crescut prin țări străine, mănâncă orice. Primii ani din viața lui i-a petrecut în China (de-aia îi fac orez de 5 ori pe săptămână). Azi a primit un ou negru (chinezesc). Așa zicea el, eu n-aș fi zis că e ou. Era un bolovan de paie.

A început să povestească ce delicatesă e, că atunci când erau ei în China nu mânca oricine așa ceva și că e nemaipomenit de bun. S-a apucat să-l decojească, mă rog… să-i dea paiele alea jos. Era un ou de rață. În timpul ăsta, povestea cum se prepară decalicatesa și câte luni o țin chinezii în pământ. Dacă vreți să știți mai multe, citiți AICI și gășiți și poze, că eu nu pun așa ceva pe blog.

Și ajunge să-i spargă coaja. Pffff, am crezut că și-a dat o armată bocancii jos și toți soldații mă bat cu șosetele peste nas. Mă, Sucă, mă, să murim aci, nu alta! Îl decojește, între timp parcă mă mai obișnuisem cu mirosul, și era chiar negru. Îl taie frumos pe farfurie, ai fi zis că sunt jeleuri din alea… cum sunt alea în formă de sticlă de cola. Cam așa era și ăsta, bine… alea nu-ți mută nasul din loc.

Mâncă el primul. Mă, mânca de-ți făcea poftă și gemea de cât e de bun.

Am luat și eu o înghițură mică. Nu e rău, să știți.

PS: Să vă dau un sfat practic: cel mai bine e să vomați în găleată, ligheanul e mai jos și mai întins și s-ar putea să stropiți pe lângă.