Parcă Eminescu avea și el un bâzdâc cu ”liniștea serii”…

Eh, aseară, în liniștea serii dau să mă ridic din pat. Și când să pun picioarele pe covor… Hait, simțeam că e o baltoacă! Mă uit, era ditamai balta. Zic: s-o fi vărsat sticla ( că era lângă pat), dar ce sticlă mare. Apa era peste tot. Urlu din toți plămânii la bărbatu-mio, care sare ca ars direct la mine.

El mergea prin apă, dar nu se prindea care e faza.

- Aoleo, Vicule, ce e?

- Ce vrei, bă, să fie? Nu vezi că ești în baltă? și în timpul ăsta ne îndreptam spre baie.

Deschidem ușa, ne lovește suvoiul în picioare și vedem ditamai arteziana, ieșea dintr-o țeavă.

Trei ore am tot scos apă, ba chiar am tăiat covorul bucățele și l-am scos afară (era prea mare și prea greu ca să fie mutat întreg).

Azi-dimineață îi povesteam unui prieten (mersi, mă, că fără tine eram și acum cu covorul în casă, plin de apă) cum eu am visat toată noaptea numai apă.

”Ba n-ai visat, a fost pe bune!”