Mi-a scris Tezeu intr-un comentariu sa am grija de ala mic ca nici nu stiu ce repede creste…  ca lui ii zice maica-sa: “bai, eu nici nu stiu cand ai facut 22 de ani!”. Imi venea sa-l intreb: “bai, si nu i-ai spus cand a fost ziua ta?”

Mi-am adus aminte de socul pe care l-a trait familionul meu acum 2 ani cand am ramas insarcinata. Nuuu, nu sunt insarcinata de 2 ani, credeati ca sunt elefant? Pentru cei care nu stiu: eu am avut un baietel, Matei, a murit anul trecut (e o poveste luuunga si trista si de asta nu a aparut deloc pe acest blog). Si sa revin la socul neamurilor.

Ai mei ca ai mei, mamaia a tipat la tataie sa scoata niste vin din beci ca “avem de ce bea”. Mama a ramas muta si tata era beat oricum, vestea nu l-a schimbat cu nimic. Frati-miu a fost la inaltime, pe el l-am anuntat cand alerga pe holurile de la Polizu ca-i nastea nevasta. Zic: “ba, venim si noi din urma, sunt gravida!” Si el: “felicitari! Alec, ai belit … , frate!” si ne-a trantit telefonul in nas. Iar  unchii si matusile au tot intrebat- pe mama multe luni la rand: “da’ chiar e Vivi gravida? Doamneee, cat a crescut… parca ieri avea gatul ca pe coada sapei”

Oricum, pana pe la vreo 5-6 luni cand a inceput sa mi se cunoasca burta zdravan, nu m-au crezut deloc.

Cea mai tare a fost tanti Eminescu. Tanti Eminescu e matusa-mea aia care crede ca ea o sa fie mereu vesnic tanara si ferice.  Cand m-a vazut (pe la vreo 7 luni) a inceput sa planga-n hohote. Eu m-am pus s-o linistesc ca n-am nimic, ca sunt bine, ca sunt chiar fericita… Ea a ridicat capul din pamant si, cu un ton cam de repros, mi-a zis printre dinti: “Am imbatranit, Vivi!” si s-a pus mai tare pe bocit. Zic: “Eee, nu! Eu am imbranit, dumneata erai!”