De când a început şcoala, în fiecare weekend, la mine in spatele blocului e o hărmălaie de zici că e recreaţia mare. Nici dacă aş sta langă şcoală, n-ar fi aşa. Nu mai pleacă puştanii pe la bunici si ies grămadă să se joace în spate, sub ferestrele mele. S-au jucat ieri până au ieşit mamele şi i-au luat plângând în casă.

Azi au jucat raţele şi vânătorii, spre disperarea mea. Erau vreo 20. Nu că n-aş suporta copiii sau jocurile lor, dar eu, femeie borţoasă, după ce mi-a zis doctorul să stau la pat, nu pot să ies să mă joc şi eu cu ei (nici n-ar fi fost prima dată). Şi am stat aşa, în casă, şi i-am auzit pe ăştia până când m-am enervat şi am ieşit pe balcon, măcar să mă uit.

Şi am râs până când s-au plictisit copiii să joace raţele şi vânătorii. Tocmai când mă pregăteam să intru in casă îl aud pe unu’: “hai să jucăm ascunselea”. Moaaaamăăă, ăsta e jocul meu preferat… Şi de unde eram aşa fericită uitându-mă la ei, s-a dus dracu toată fericirea mea. Eram invidioasă. Aştept să numere ei, se pune un băiat si restul fug ca pitpalacii să se ascundă. De la etajul 5 s-a văzut tot.

A numărat săracul băiatul ăla până la 100 şi a plecat să-i caute. Eu, hoaşcă bătrâna, încep de pe balcon:

- Ps, ps, ps!

El se uită întâi în jurul lui şi apoi în sus, la mine:

- Vezi că 2 sunt după maşina aia, 2 au intrat la centrala şi restul s-au dus pe lângă magazin.

Se duce băiatul şi îi găseşte pe ăştia, eu nu il mai băgam în seamă. I-a găsit pe toţi, n-a scăpat nimeni turma. Când a venit rândul altuia să se pună, îl aud pe prietenul meu:

- Eu nu mai mă joc că tanti aia de la balcon spune!

Şi au început toţi să urle de se umpluseră balcoanele de părinţi. M-am făcut mică, mică, mică şi am intrat târâş în casă să nu mă vadă nimeni.

Avea dreptate mama când zicea că eu, la bătrâneţe, o să umblu cu 4-5 câini în lesă pe stradă şi o să sperii copiii.