Vorbeam ieri cu o prietena care s-a maritat sambata si la nunta careia, din motive bine intemeiate, n-am avut cum sa ajung. Si o intreb: ” ia zi, fata, cum fu? te maritasi bine?”. Si incepe saraca sa-mi povesteasca tot si cate emotii a avut si tot, tot, tot. Imi arata si poze, foarte misto nunta… asa mi se parea mie din poze.

Intr-o poza, hop, ma-sa cu tac-su. Si-mi amintesc ca, la mine la nunta, si maica-mea si taica-miu plangeau de li se incrucisau lacrimile-n barba, se poticneau in sughituri. Si toata asta era in timpul slujbei. Si o intreb: “fai, da’ ma-ta cu tac-tu cum s-au prezentat? Au plans si ei vreun pic?”. Si incepe saraca: “Daaa, au plans cand am plecat de acasa, m-au facut si pe mine sa plang… si au plans…”

Eh, ca s-o calmez ii povestesc ca si ai mei la fel au facut, chiar in biserica. Popa ne slujea si ei plangeau. Eu am crezut prima oara ca au incurcat partitura, ca popa o bagase pe aia cu “Isaia dantuieste” si ei ziceai ca asculta “Unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit”. Dar i-am zis: “Fata, io pana la urma m-am intors la ei si le-am zis: Ce dracu? Pana acum ziceati ca e baiat bun…”